Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Medio Monte – o simbioză lirico-vizuală

        de Cătălin Davidescu

Evocarea relaţiei dintre Artă şi Poezie este un loc comun a cărui foarte veche realitate este neproductiv să o mai menţionăm. Ce-i drept, la noi, ea a căpătat o bună consistenţă abia în perioada interbelică, mai ales datorită artiştilor şi scriitorilor avangardişti, reuniţi în jurul unor publicaţii precum Contimporanul, Integral, Punct, Unu ş.a., care încercau să îşi susţină cauza comună. Revistele şi cărţile publicate de ei erau susţinute de proiecte grafice al căror impact vizual a generat o definitivă schimbare a unei mentalităţi, destul de bine înrădăcinată în epocă, ce a făcut ca, până la acel moment, aceste segmente culturale să nu interfereze decât incidental. Este de notorietate faptul că volume precum Plante şi animale, cu ilustraţii de C. Brâncuşi, Brăţara nopţilor, ilustrată de Victor Brauner, ambele scrise de Ilarie Voronca, Exerciţii pentru mâna dreaptă de Jacques Costin, cu desene de Marcel Iancu, 3 ciné počmes de B. Fondane, cu fotografii de Man Ray, şi lista ar fi extrem de lungă, au redimensionat relaţia atât de fertilă dintre cele două arte. Acest tip de conjuncţie a evoluat de-a lungul timpului, cu sincope, chiar şi în perioada comunistă, când bucuria unor astfel de întâlniri era cenzurată de problemele tehnico-administrative greu de surmontat. Apetitul pentru „cartea-obiect” a renăscut mai ales în ultimii ani, când performanţele tehnicilor tipografice au început să incite retina autorilor care au înţeles că o carte poate fi mai mult decât un simplu suport de transmitere a propriei lor sensibilităţi. Ea este pentru cititorul profesionist sau ocazional o formă de trăire complexă unde calitatea hârtiei, a aşezării textului în pagină, a imaginilor ce completează cuvântul scris devin elemente la fel de importante.

În acest sens, Plăcuţele din Medio Monte – cuvânt şi imagine, volumul publicat recent de poetul Gabriel Chifu împreună cu artistul Mircea Bochiş, la editura Neuma, este relevant. Cartea se deschide cu o precizare a plasticianului, care a simţit nevoia să îşi motiveze „reacţia” artistică, urmare a provocării lirice acceptate, construindu-şi demersul în două registre de expresie vizuală. Primul, cel al plăcilor de plumb patinat, lucrate în relief, care vin să accentueze ideea de durată a unui element aparent fragil, cuvântul. Compoziţiile sale sunt imaginate astfel pentru a salva fragilitatea cuvintelor, a poemului care este precum „o scriere pe apă”. Cele două tipuri de discurs, poetic şi plastic, îşi găsesc un seif în „creierul lui Dumnezeu”, unde sunt salvate din „maşina de tocat abstractă/ care le mistuie,/ care le preschimbă în praf stelar,/ în nimic”.

Cea de-a doua formă de manifestare vizuală consistă din „lettre-poemele” care conferă o altă dimensiune cuvântului, aceea de efemeră trecere prin lume, prin scena vieţii, când „sunt aproape sigur, tocmai trăiesc/ ieşirea din miracol, despărţirea de lume:/ scena e golită de prezenţa mea şi se pregăteşte/ pentru altă reprezentaţie”. Atât plăcuţele din plumb, cât şi lettre-poemele, o formă de mail-art, sunt construite pe un tipar comun, ce le conferă unitate, în pofida suporturilor atât de diferite – plumb şi hârtie. Fiecare dintre piese reprezintă o compoziţie care integrează fragmente poetice, în lucrările de grafică acestea fiind reproduse chiar în grafia autorului.

Dialogul celor doi devine, pe parcursul întregului volum, o formă de producţie creativă care, prim modul de relaţionare, depăşeşte tiparul avangardist de care aminteam iniţial, unde spiritul combativ era miza discursului. Ceea ce ne propune cartea-obiect concepută de Gabriel Chifu şi Mircea Bochiş este o punere în acord/ armonie a celor doi creatori, pentru a genera o sensibilitate comună, de tip reflexiv. Această aducere împreună, pentru a fi împlinită, însemnă un timp comun, o modelare reciprocă menită să contureze şi o altă formă de lectură, aceea a unui discurs complex, dar consonant în reperele sale majore. Amândoi împărtăşesc aceeaşi vibraţie faţă de excesele unei contemporaneităţi tot mai concentrate pe efemer, motiv pentru care ei îşi asumă o formă aproape clasică de înţelegere a lumii. Această comuniune conjugă limbajul poetic cu expresia vizuală, provocând nu doar stări afective diverse, ci şi sentimentul unei sincerităţi metafizice, fără miza de a uimi cititor-privitorul.

În raport cu norma actuală, ale cărei clişee au devenit previzibile, reîntoarcerea la manieră este acum o formă de prospeţime, prin liniştea şi meditaţia melancolică pe care o inoculează într-un peisaj tot mai agitat de traumele specifice discursului contemporan. Modernitatea, în toate variantele ei (post-, meta-, şi ce mai urmează), reciclează legătura omului cu mediul, iar cei doi propun o restartare a acestei conexiuni într-o raportare nouă faţă de parcursul actual. Apropierea de natură, necesitatea reintegrării în ciclul respiraţiei universale, reîntoarcerea la întrebări şi nelinişti esenţiale, precum trecerea timpului, importanţa culturii şi a istoriei, revalorizarea reperelor spirituale, sunt coordonatele fireşti ale fiinţei noastre adânci, care are nevoie să-şi recupereze echilibrul. În ethosul comun al celor doi artişti se încheagă o poveste care depăşeşte statutul unei relaţii de tipul mesaj-decor. Imaginea nu rămâne la stadiul de simplă referinţă, ci, dimpotrivă, ea rotunjeşte şi augmentează cuvântul, completându-l, întregindu-l. Şi, totodată, puterea cuvântului este cea care, insinuând-se în corpul imaginii, îi conferă o dimensiune profund elegiacă. Simbioza dintre cele două forme de expresie care se potenţează reciproc face ca acest volum-obiect să constituie un reper în biografia lor spirituală. Intrarea în rezonanţă şi racordarea la un discurs emoţional şi cultural care să surprindă cititorul este o miză greu de atins, fiecare dintre cei doi artişti nefiind la prima experienţă de acest fel.

În acest sens, „Medio Monte” dispare ca realitate geografică punctuală, aceea de denumire antică a localităţii maramureşene Baia Sprie, de unde este Mircea Bochiş, şi se resemantizează într-o privire armonios-lirică asupra unor teme majore precum „timpul” şi „viaţa”, fără raportări nevrotice la diverse fetişuri contemporane: apocalipsa, post-apocalipsa, postumanismul ş.a. Există în acest volum şi un timp istoric şi o contemporaneitate imediate, uneori apăsătoare, dar este şi un timp al nostru, singurul pe care îl trăim doar noi şi de aceea este foarte important la nivel de destin personal. Aici consider că intervine dimensiunea spiritual-filozofică pe care o percep în această carte-obiect, nu ca pe un element rezidual, ci, dimpotrivă, ca pe un sentiment acut al inexorabilei „treceri” de care vorbea şi Lucian Blaga şi, asemenea lui, Mircea Bochiş şi Gabriel Chifu: „Da, greşite-s drumurile toate, însă, fără greş,/ toate în acelaşi loc pe toţi ne duc:/ un fel de azil strâmt, de piatră,/ unde poţi doar să intri, niciodată să ieşi”.

O lucrare remarcabilă prin claritatea matematică a versurilor, acurateţe, precum şi prin acele prelungiri inspirate ale cuvintelor în imagini şi invers.

© 2007 Revista Ramuri